Sari la conținut
Library
of Alexandria
Autentifică-teAutentifică-teÎncearcă gratuit timp de 3 luniÎncepe gratuit

Corbul

by Edgar Allan Poe · 1845 · Lectură de 4 min · 108 rânduri

Pe scurt

Corbul de Edgar Allan Poe este o poezie despre un om copleșit de durere, a cărui întâlnire cu o pasăre misterioasă îi adâncește disperarea provocată de pierderea Lenorei. Citește singur, la miezul nopții, în decembrie, când aude o bătaie, iar jăratecul pe cale să se stingă aruncă umbre fantomatice pe podea. Deschide ușa spre întuneric, apoi zărește un corb la fereastră. Pasărea se așază pe bustul zeiței Pallas și îi răspunde: „Niciodată”. La început amuzat, omul se întreabă dacă pasărea doar repetă un cuvânt învățat. Însă începe să-i ia răspunsurile drept sentințe asupra speranțelor sale de alinare și reîntâlnire cu Lenora. Îi poruncește corbului să plece, dar acesta rămâne. Poezia se încheie cu sufletul său prins, după cum spune el, sub umbra păsării.

Într-o noapte-ntunecată, pe când cugetam, sleit și ostenit,Asupra multor tomuri stranii, pline de veche-nțelepciune uitată,Pe când ațipeam, aproape adormit, deodată se-auzi o bătaie,Ca și cum cineva bătea ușor, bătea la ușa odăii mele.„Pesemne-i vreun vizitator”, am murmurat, „bătând la ușa odăii mele—Doar atât, nimic mai mult.”
Ah, îmi amintesc prea bine: era-n decembrie, mohorât,Și fiecare jăratic stins își zugrăvea stafia pe podea.Cu nerăbdare-așteptam zorii; zadarnic încercasem să găsescÎn cărțile-mi alinare durerii—durerea pentru Lenore cea pierdută—Fecioara rară și strălucitoare pe care îngerii o numesc Lenore—Aici, fără nume, pentru vecie.
Iar foșnetul de mătase, trist și nesigur, al fiecărei perdele purpuriiMă-nfiora—mă umplea de spaime năstrușnice, cum nu simțisem nicicând;Așa că, să-mi potolesc bătăile inimii, stăteam și repetam:„Pesemne-i vreun vizitator care cere să intre la ușa odăii mele—Un vizitator târziu care cere să intre la ușa odăii mele;—Asta-i tot, nimic mai mult.”
Curând mi se-ntări sufletul; și-atunci, fără să mai șovăi,„Domnule”, am spus, „sau doamnă, vă rog fierbinte să mă iertați;Dar adevărul e că ațipeam, și-atât de încet ați bătut,Atât de slab ați ciocănit, bătând la ușa odăii mele,Că de-abia eram sigur c-am auzit”—și-atunci am deschis larg ușa:——Întuneric și nimic mai mult.
Privind adânc în întuneric, am stat multă vreme, mirat și temător,Îndoindu-mă, visând vise pe care niciun muritor nu-ndrăznise să le viseze;Dar tăcerea nu se frânse, iar întunericul nu dădu niciun semn,Și singurul cuvânt rostit fu șoapta: „Lenore!”Am șoptit, și ecoul mi-a murmurat înapoi cuvântul: „Lenore!”Doar atât, nimic mai mult.
Întorcându-mă în odaie, cu tot sufletul arzând în mine,Curând auzii din nou o bătaie, ceva mai tare ca înainte.„Negreșit”, am spus, „ceva se află la zăbrelele ferestrei;Să văd, dar, ce-i acolo și să dezleg această taină—Să-mi stea inima o clipă și să dezleg această taină;—E vântul și nimic mai mult!”
Am smucit oblonul, când, cu multe fâlfâiri și zvâcniri,Înăuntru păși un corb semeț, din vremurile sfinte de odinioară;Nu făcu nici cea mai mică plecăciune; nu se opri, nu zăbovi;Ci, cu purtarea unui lord sau a unei doamne, se-așeză deasupra ușii odăii mele—Se-așeză pe bustul Paladei, chiar deasupra ușii odăii mele—Se-așeză și rămase, nimic mai mult.
Atunci pasărea neagră ca abanosul, stârnindu-mi tristei fantezii zâmbetul,Prin gravul și austerul aer al chipului pe care-l purta,„Deși creasta ți-e tunsă și rasă, tu”, am spus, „nu ești nicidecum fricos,Corb înfiorător, sumbru și străvechi, rătăcit de pe țărmul Nopții—Spune-mi care-i numele tău măreț pe țărmul plutonian al Nopții!”Zise corbul: „Niciodată.”
Mă minunai mult să aud această pasăre pocită vorbind atât de limpede,Deși răspunsul ei prea puțin înțeles—prea puțin potrivit avea;Căci trebuie să fim de acord: niciun om în viațăN-a fost încă binecuvântat să vadă o pasăre deasupra ușii odăii sale—Pasăre ori fiară pe bustul sculptat de deasupra ușii odăii sale,Cu un asemenea nume: „Niciodată”.
Dar corbul, singuratic pe bustul liniștit, rosti doarAcel unic cuvânt, de parcă sufletul și l-ar fi revărsat în acel cuvânt.Nimic altceva nu mai spuse—nicio pană nu mai mișcă—Până ce-abia am murmurat: „Și alți prieteni m-au părăsit—Mâine va pleca și el, precum mi-au zburat nădejdile mai înainte.”Atunci pasărea spuse: „Niciodată.”
Uimit de tăcerea curmată de un răspuns atât de potrivit,„Fără îndoială”, am spus, „ce rostește e singura lui zestre și comoară,Culeasă de la vreun stăpân nefericit, pe care Nenorocirea nemiloasăL-a urmat iute și tot mai iute, până când cântecele lui purtau un singur refren—Până când bocetele Speranței lui purtau acel trist refrenAl lui «Niciodată—niciodată».”
Dar corbul, tot amăgindu-mi sufletul trist să zâmbească,Am tras numaidecât un scaun capitonat în fața păsării, bustului și ușii;Apoi, cufundându-mă în catifea, m-am apucat să împletescÎnchipuire cu închipuire, întrebându-mă ce voia să spună această pasăre prevestitoare de odinioară—Ce voia să spună această pasăre de odinioară, sumbră, hâdă, sinistră, costelivă și prevestitoare,Când croncănea «Niciodată».
Stăteam cufundat în ghicitori, fără să scot o silabăCătre pasărea ale cărei ochi de foc îmi ardeau acum până-n adâncul inimii;Și tot mai multe tâlcuri căutam, cu capul rezemat în tihnăPe căptușeala de catifea a pernei, peste care se revărsa lumina lămpii,Dar pe a cărei căptușeală violetă de catifea, peste care se revărsa lumina lămpii,Ea nu se va mai așeza, ah, niciodată!
Atunci, mi se păru, aerul se îngroșă, înmiresmat de o cădelniță nevăzutăLegănată de Îngeri, ale căror pași ușori sunau pe podeaua cu smocuri.„Nenorocitule”, am strigat, „Dumnezeul tău ți-a dăruit—prin acești îngeri ți-a trimisRăgaz—răgaz și nepentă pentru amintirea Leonorei;Soarbe, ah, soarbe această blândă nepentă și uit-o pe Leonora pierdută!”Grăi corbul: „Niciodată”.
„Profetule!”, am spus, „ființă a răului!—profet totuși, fie pasăre, fie diavol!—Fie că Te-a trimis Ispititorul, fie că furtuna te-a azvârlit aici, pe țărm,Pustiit, dar neînfrânt, pe acest ținut pustiu și fermecat—În această casă bântuită de Groază—spune-mi adevărul, te implor—Există—există balsam în Galaad?—spune-mi—spune-mi, te implor!”Grăi corbul: „Niciodată”.
„Profetule!”, am spus, „ființă a răului—profet totuși, fie pasăre, fie diavol!Pe Cerul ce se arcuiește deasupra noastră—pe Dumnezeul pe care-L adorăm amândoi—Spune-i acestui suflet împovărat de durere dacă, în îndepărtatul Eden,Va strânge la piept o fecioară sfântă, pe care îngerii o numesc Leonora—Va strânge la piept o fecioară rară și strălucitoare, pe care îngerii o numesc Leonora.”Grăi corbul: „Niciodată”.
„Fie cuvântul acesta semnul despărțirii noastre, pasăre sau demon!” am țipat, ridicându-mă brusc—„Întoarce-te în furtună și pe țărmul plutonian al Nopții!Nu lăsa nicio pană neagră, drept mărturie a minciunii rostite de sufletul tău!Lasă-mi singurătatea netulburată!—pleacă de pe bustul de deasupra ușii mele!Scoate-ți ciocul din inima mea și ia-ți chipul de pe ușa mea!”Grăi corbul: „Niciodată”.
Iar corbul, fără să-și ia zborul, tot șade, tot șadePe bustul palid al Paladei, chiar deasupra ușii odăii mele;Iar ochii lui par aidoma ai unui demon ce visează,Și lumina lămpii, revărsată peste el, îi aruncă umbra pe podea;Iar sufletul meu, din umbra aceea ce plutește pe podea,Nu se va mai înălța—niciodată!

Ce înseamnă, rând cu rând

Rândurile 1–18: Omul își amintește o noapte de decembrie, la miezul nopții, când citea ca să scape de durerea pierderii Lenorei. O bătaie îi întrerupe ațipeala, iar jăratecul pe cale să se stingă și perdelele purpurii foșnitoare fac camera să pară amenințătoare. Insistența lui că afară se află un vizitator arată că încearcă să-și potolească teama, nu că se simte cu adevărat în siguranță.

Rândurile 19–36: Când deschide ușa, nu vede decât întuneric. Șoptește numele Lenorei și îi aude ecoul, legând zgomotul inexplicabil de pierderea suferită. Când bătaia se aude din nou la fereastră, oferă o altă explicație obișnuită: vântul. Încercările repetate de a lămuri zgomotele contrastează cu tulburarea lui tot mai mare.

Rândurile 37–54: Un corb intră prin oblon și se așază pe bustul zeiței Pallas, deasupra ușii. Înfățișarea lui solemnă și impunătoare îl amuză pentru o clipă pe om. Când spune „Niciodată”, acesta ia mai întâi cuvântul drept un nume neobișnuit. Demnitatea aproape omenească a păsării și vorbele ei neașteptate transformă o vizită ciudată într-un mister mai profund.

Rândurile 55–78: Cuvântul repetat al corbului pare să răspundă temerii omului de a fi părăsit. El își spune că pasărea a învățat cuvântul de la un stăpân nefericit, dar tot se așază să-i caute un înțeles ascuns. Perna de catifea violetă îi amintește de Lenora. Încercarea de a-l interpreta pe corb devine un alt fel de a stărui asupra absenței ei.

Rândurile 79–96: Omul își închipuie pași de îngeri și un aer înmiresmat, sperând pentru o clipă să se elibereze de amintiri. Apoi îl numește pe corb proroc și îl întreabă dacă va găsi alinare și se va reuni cu Lenora în cer. Fiecare răspuns identic pare tot mai devastator, pe măsură ce întrebările lui devin mai apăsătoare. Răspunsul neschimbat al păsării capătă înțeles prin speranțele pe care omul le pune în fața ei.

Rândurile 97–108: Furios, omul îi poruncește corbului să plece și numește mesajul lui o minciună. Pasărea rămâne însă, iar imaginea finală îl arată cu sufletul sub umbra ei. Trecerea de la amintirea unei vizite la descrierea unei prezențe neîncetate transformă corbul într-o întruchipare a durerii de care omul crede că nu poate scăpa.

Gratuit timp de 3 luni

200.000+ de opere clasice. Orice format, gratuit la început.

eBookuri și rezumate de 15 minute, iar orice carte poate fi tipărită la preț de cost, inclusiv cu caractere mari.

Începe gratuitSe reînnoiește anual · Renunți oricând

Trei întrebări la care să te gândești

  1. Cum reflectă culorile și iluminatul încăperii sentimentele schimbătoare ale vorbitorului?
  2. De ce continuă omul să-i pună întrebări corbului, deși spune că acesta cunoaște un singur cuvânt?
  3. Cum îți schimbă imaginea finală a umbrei înțelegerea prezenței corbului?

Gratuit timp de 3 luni

200.000+ de opere clasice. Orice format, gratuit la început.

eBookuri și rezumate de 15 minute, iar orice carte poate fi tipărită la preț de cost, inclusiv cu caractere mari.

Începe gratuitSe reînnoiește anual · Renunți oricând
Următoarea poezieOprindu-mă lângă pădure într-o seară cu ninsoareFrost · Lectură de 1 min
Din Corbul

Citește acum rezumatul de 15 minute și comandă cartea tipărită, inclusiv în ediție cu litere mari, la prețul de cost.

Încearcă 3 luni gratuit
O poezie pe zi, în căsuța ta de e-mail În fiecare dimineață, câte o poezie clasică. Te poți dezabona oricând.