Corbul
by Edgar Allan Poe · 1845 · Lectură de 4 min · 108 rânduri
Corbul de Edgar Allan Poe este o poezie despre un om copleșit de durere, a cărui întâlnire cu o pasăre misterioasă îi adâncește disperarea provocată de pierderea Lenorei. Citește singur, la miezul nopții, în decembrie, când aude o bătaie, iar jăratecul pe cale să se stingă aruncă umbre fantomatice pe podea. Deschide ușa spre întuneric, apoi zărește un corb la fereastră. Pasărea se așază pe bustul zeiței Pallas și îi răspunde: „Niciodată”. La început amuzat, omul se întreabă dacă pasărea doar repetă un cuvânt învățat. Însă începe să-i ia răspunsurile drept sentințe asupra speranțelor sale de alinare și reîntâlnire cu Lenora. Îi poruncește corbului să plece, dar acesta rămâne. Poezia se încheie cu sufletul său prins, după cum spune el, sub umbra păsării.
Ce înseamnă, rând cu rând
Rândurile 1–18: Omul își amintește o noapte de decembrie, la miezul nopții, când citea ca să scape de durerea pierderii Lenorei. O bătaie îi întrerupe ațipeala, iar jăratecul pe cale să se stingă și perdelele purpurii foșnitoare fac camera să pară amenințătoare. Insistența lui că afară se află un vizitator arată că încearcă să-și potolească teama, nu că se simte cu adevărat în siguranță.
Rândurile 19–36: Când deschide ușa, nu vede decât întuneric. Șoptește numele Lenorei și îi aude ecoul, legând zgomotul inexplicabil de pierderea suferită. Când bătaia se aude din nou la fereastră, oferă o altă explicație obișnuită: vântul. Încercările repetate de a lămuri zgomotele contrastează cu tulburarea lui tot mai mare.
Rândurile 37–54: Un corb intră prin oblon și se așază pe bustul zeiței Pallas, deasupra ușii. Înfățișarea lui solemnă și impunătoare îl amuză pentru o clipă pe om. Când spune „Niciodată”, acesta ia mai întâi cuvântul drept un nume neobișnuit. Demnitatea aproape omenească a păsării și vorbele ei neașteptate transformă o vizită ciudată într-un mister mai profund.
Rândurile 55–78: Cuvântul repetat al corbului pare să răspundă temerii omului de a fi părăsit. El își spune că pasărea a învățat cuvântul de la un stăpân nefericit, dar tot se așază să-i caute un înțeles ascuns. Perna de catifea violetă îi amintește de Lenora. Încercarea de a-l interpreta pe corb devine un alt fel de a stărui asupra absenței ei.
Rândurile 79–96: Omul își închipuie pași de îngeri și un aer înmiresmat, sperând pentru o clipă să se elibereze de amintiri. Apoi îl numește pe corb proroc și îl întreabă dacă va găsi alinare și se va reuni cu Lenora în cer. Fiecare răspuns identic pare tot mai devastator, pe măsură ce întrebările lui devin mai apăsătoare. Răspunsul neschimbat al păsării capătă înțeles prin speranțele pe care omul le pune în fața ei.
Rândurile 97–108: Furios, omul îi poruncește corbului să plece și numește mesajul lui o minciună. Pasărea rămâne însă, iar imaginea finală îl arată cu sufletul sub umbra ei. Trecerea de la amintirea unei vizite la descrierea unei prezențe neîncetate transformă corbul într-o întruchipare a durerii de care omul crede că nu poate scăpa.
Gratuit timp de 3 luni
200.000+ de opere clasice. Orice format, gratuit la început.
eBookuri și rezumate de 15 minute, iar orice carte poate fi tipărită la preț de cost, inclusiv cu caractere mari.
Trei întrebări la care să te gândești
- Cum reflectă culorile și iluminatul încăperii sentimentele schimbătoare ale vorbitorului?
- De ce continuă omul să-i pună întrebări corbului, deși spune că acesta cunoaște un singur cuvânt?
- Cum îți schimbă imaginea finală a umbrei înțelegerea prezenței corbului?
Gratuit timp de 3 luni
200.000+ de opere clasice. Orice format, gratuit la început.
eBookuri și rezumate de 15 minute, iar orice carte poate fi tipărită la preț de cost, inclusiv cu caractere mari.

Citește acum rezumatul de 15 minute și comandă cartea tipărită, inclusiv în ediție cu litere mari, la prețul de cost.
Încearcă 3 luni gratuit




















